Revista „Ambasador pentru România” publică în ediția sa online interviul integral cu Dumitru-Dorin Prunariu, păstrând fidelitatea deplină față de varianta apărută în ediția tipărită. Publicarea este realizată cu prilejul împlinirii a 45 de ani de la misiunea Soyuz 40 (14 mai 1981), moment de referință în istoria participării României la programul spațial internațional Intercosmos.
Materialul este redat integral, fără modificări de conținut, în respectul fidelității față de textul publicat în varianta tipărită și al caracterului său documentar.
Interviul urmărește parcursul profesional al primului cosmonaut român, experiența zborului cosmic și modul în care acesta privește evoluția explorării spațiului și locul României în acest domeniu.
INTERVIU EXCLUSIV
14 mai 1981. O zi cât o eternitate. La bordul navei Soyuz 40, Dumitru-Dorin Prunariu părăsea Pământul, alături de Leonid Popov, și ducea o țară întreagă cu el în Univers.
Au fost ani de pregătire dură în Orășelul Stelar. I s-a cerut perfecțiune până la cea mai firavă respirație. Trebuia să fie cel mai bun. Și a fost.
În imponderabilitate, Prunariu a derulat 22 de experimente. Prin el, România era importantă, acolo sus.
Anii au trecut. Astăzi, după 45 de ani, Dumitru-Dorin Prunariu nu și-a încheiat misiunea. O poartă mai departe la toate evenimentele la care ia parte, din țară sau din străinătate. Vorbește despre viitor, despre drumurile spre Lună și Marte, despre vulnerabilitatea trupului omenesc în fața infinitului. Dar și despre ceva ce nu se poate măsura. Un moment pe care l-a trăit înainte de lansare. O senzație stranie și poate că acolo, la granița dintre fizica cuantică și credință, începe adevărata întrebare despre viață și despre Dumnezeu.
Nu știm prea multe, mai mult simțim. Iar noi, cu ochii spre stele, vom continua să căutăm.
Ați văzut lumina zilei într-o zi de septembrie, la Brașov, iar dialogul cu Universul îl purtați încă din copilărie, parcă într-un preambul al cuceririi spațiului cosmic de mai târziu. Cum era copilul Dorin și, mai ales, ce îl mâna către culmile cerului la o vârstă atât de fragedă? Să fi avut vreo influență lansarea primului satelit artificial al Pământului, Sputnik 1? Aveați doar 5 ani pe atunci.
Copilul Dorin Prunariu era timid, nu prea vorbăreț, destul de firav, cu o dorință de cunoaștere alimentată permanent de părinți și cu o curiozitate tehnică dezvoltată. Încă din primii ani de școală îmi plăcea să șurubăresc, să desfac tot felul de mecanisme, să văd cum funcționează și încercam să repar tot ce se putea prin casă. Îmi amintesc că, odată, în satul din Banat din care era tata, aflându-mă acolo în vacanță, am încercat să „repar” un ceas de masă vechi al bunicilor, din acela tip CFR, pentru cine mai știe de ele. I-am demontat una din plăcile-suport pentru rotițe și tot mecanismul s-a împrăștiat. L-am curățat cu puțin spirt medicinal, era cam îmbâcsit, apoi am încercat să montez totul la loc, dar, indiferent cum potriveam rotițele, îmi mai rămâneau două. Am zis că poate va merge și așa! M-am gândit că, în final, mecanismul trebuie și uns. Singurul ulei pe care l-am găsit în casă era un ulei gros de parafină cu care un unchi își ungea pușca de vânătoare. Cu acel ulei, mecanismul fin al ceasului s-a blocat complet. Am fost surprins să constat că, pentru năzbâtia mea, părinții doar m-au dojenit ușor, iar tata mi-a dat unele explicații tehnice care, încet-încet, s-au adunat la bagajul meu de cunoștințe, pe atunci încă precar. Anul următor, părinții le-au adus un ceas nou bunicilor.
Dar să abordăm puțin domeniul care s-a transformat încet în pasiune, apoi în profesie: zborul. Mi-a plăcut de mic să mă uit spre cer. Ce puteam vedea? Culoarea albastră a atmosferei, nori, păsări și avioane. Cel mai departe, mai sus pe cer, erau avioanele. Nu dădeau din aripi ca păsările, dar zburau, și zburau destul de repede, făceau și zgomot, deci prezentau pentru mine cel mai mare interes când priveam în sus.
Pe fondul acesta a venit și zborul primului satelit, Sputnik 1. Nu aveam cum să-l văd din curte, normal, dar tatăl meu, inginer, mi-a explicat ce este un satelit, cum arată acel Sputnik și cum zboară. Tocmai împlinisem cinci ani. La prima oră de desen la grădiniță am desenat casa noastră, eu și sora mea în curte, ținându-ne de mână, și, pe deasupra casei, un cerc cu patru linii plecând din el, respectiv Sputnikul cu antenele lui. Se pare că actualitatea desenului a impresionat. Am aflat ulterior că ar fi luat un premiu la un concurs municipal de desene ale copiilor.
Când aveam nouă ani a zburat în Cosmos primul pământean, Iuri Gagarin. Eram acasă, la Brașov. Vecinele casnice au ieșit în holul blocului să comenteze evenimentul de excepție despre care tocmai se anunțase la radio. Era într-o dimineață de miercuri. Bărbații erau la serviciu, toți lucrau la fabrica de autocamioane care se construise pentru angajați în cartierul în care locuiam. Curios și plin de uimire, ascultam și eu ce se discuta, ținându-mă de fusta mamei care participa și ea la discuții. Cine și-ar fi închipuit atunci că, peste 20 de ani, eu urma să devin Gagarinul României, primul cosmonaut român?!
Într-adevăr, cine s-ar fi gândit că Dorin, copilul de nouă ani care asculta discuțiile vecinilor despre Iuri Gagarin, avea să devină chiar el primul român care ajungea în spațiul cosmic?! Puțin mai târziu v-ați apucat de construit avioane și rachete în miniatură…
Interesul meu pentru zbor și aparate de zburat a crescut constant. În clasa a V-a m-am înscris la Cercul de Aeromodele de la Palatul Pionierilor, am aflat cum se construiește un aparat de zbor, cum zboară, am participat la concursuri, am câștigat diplome.
Apoi, în liceu, am construit rachete și am participat la competiții în cadrul cercului de rachetomodele „Mesagerii Cosmosului”. Dorința mea atunci era să învăț să construiesc avioane adevărate și să zbor cu ele. Acest lucru l-am învățat în cadrul Facultății de Inginerie Aerospațială a Politehnicii bucureștene, iar de zburat am început să zbor ca pilot sportiv în cadrul Aeroclubului din București, apoi din Brașov. Pe atunci însă nu îmi dădea prin cap că România participă la activități cosmice și că va selecționa vreodată candidați cosmonauți. Am aflat asta când, după facultate, efectuându-mi serviciul militar obligatoriu, comandantul unității militare ne-a anunțat că se caută candidați cosmonauți și ne invită să participăm la selecție. Era în primăvara anului 1977. Peste patru ani urma să fiu primul român care a decolat spre Cosmos.
Cum a reușit România, la acea vreme, să aibă un astronaut care să privească Pământul de acolo, de sus?
Așa cum în 2012 România a devenit membru cu drepturi depline al Agenției Spațiale Europene, mult mai devreme, în 1968, a devenit semnatar al acordului internațional de colaborare în domeniul cosmic, Intercosmos. În cadrul acestuia, folosind sateliți și rachete purtătoare sovietice, țările partenere pregăteau specialiști, dezvoltau în colaborare cercetări, experimente și le trimiteau în Cosmos, obținând rezultate interesante care completau cunoștințele de până atunci în diverse domenii. Programul a inclus și trimiterea în Cosmos a câte unui cosmonaut din fiecare țară participantă la program, alături de un cosmonaut experimentat sovietic, pentru a efectua experimente științifice complexe. Aceasta a constituit șansa mea de a ajunge în Cosmos.
Zborul cosmic pe care l-ați făcut în 1981 a scris cu litere de aur istorie pentru România. Atunci, România era a noua țară din blocul socialist care își promova capacitatea științifică prin intermediul unui cosmonaut propriu. Erați al 103-lea cosmonaut al lumii și, la acea vreme, cel mai tânăr zburător în spațiul cosmic, după Iuri Gagarin. Ce v-a rămas pregnant în memorie din zborul efectuat la bordul Soyuz-40, alături de comandantul misiunii, Leonid Popov?
Totul este unic și inedit, mai ales când zbori pentru prima dată în Cosmos. În primul rând, a trebuit să fac față și să depășesc competiția. Din fiecare țară s-au pregătit câte doi candidați, urmând să zboare în Cosmos cel mai bine pregătit. Avantajul vârstei (eram cel mai tânăr candidat cosmonaut din programul Intercosmos) și al pregătirii inginerești din România și-au spus indiscutabil cuvântul. A trebuit să învăț de la zero limba rusă. Paralel, aveam cursuri de specialitate câte opt ore pe zi. La fiecare jumătate de an aveam sesiuni de examene la multele materii care ne erau predate. Pe lângă aceasta, antrenamente fizice, zbor cu avioane cu reacție și parașutism, pregătire la simulatoare, numeroase teste medicale. Toate acestea m-au acaparat și doream tot mai mult să-mi depășesc propriile limite. Și le-am depășit! La ultimele examene am obținut note maxime la toate materiile, performanță încă neatinsă de alți candidați cosmonauți, inclusiv ruși. Eram un fel de Nadia Comăneci la Montreal, în 1976. În aceste condiții, Dumitru-Dediu, colegul meu român cu care eram în competiție și care urmase, ca și mine, tot ciclul de pregătire, nu a mai avut șanse de a deveni primul cosmonaut român. Ultimele luni de pregătire le-am efectuat împreună cu Leonid Popov, cosmonautul desemnat de partea sovietică să facă parte din echipajul comun. Ne-am dovedit foarte compatibili și atât pregătirea în simulatoare, cât și zborul împreună au fost realizate cu succes.
La Moscova ați trecut printr-un examen medical complex la Institutul de Studii Medicale și Biologice în domeniul Aviației și Cosmonauticii, iar la final ați fost ales, în detrimentul unor candidați ruși.
Trebuie să precizez de la început că noi, străinii, nu eram în competiție cu rușii. La acel Institut de Studii Medicale și Biologice în domeniul aviației și cosmonauticii de la Moscova au fost testați câte patru candidați trimiși de fiecare țară, selecționați local, dintre care urmau să rămână doar doi, cei mai apți din punct de vedere medical, care să efectueze apoi pregătirea completă pentru Cosmos. România nu a trimis în acea fază decât trei candidați: Dumitru Dediu, ofițer inginer în cadrul aviației militare, care împlinise 35 de ani, Cristian Guran, inginer electronist civil care împlinise 26 de ani și eu, inginer de aviație, tot civil atunci, care împlinisem 25 de ani. După acele investigații, eu și Dediu am fost declarați apți pentru a efectua întreaga pregătire de candidați cosmonauți, iar Guran a revenit în țară ca o rezervă activă, la nevoie. Mie și lui Cristi Guran ni s-a propus să devenim ofițeri activi și, în martie 1978, ambii am fost înaintați la gradul de locotenent-major inginer în cadrul aviației militare române. Pe atunci era prematur să se afirme care dintre mine și Dediu va fi ales să reprezinte România în Cosmos. Conform practicilor pur militare, avea prioritate cel mai mare în grad, iar Dediu avea deja gradul de maior și era și cu zece ani mai în vârstă decât mine. Pe parcurs s-a dovedit că pregătirea este prioritară, riscurile și complexitatea unui zbor cosmic nelăsând loc de compromisuri.
Era diferit procesul de recrutare al cosmonauților de atunci față de cel care se face acum?
Procesul de selecție propriu-zis este cam același. Condițiile pentru candidați, atât când am fost selecționat eu, cât și acum, cel puțin în cadrul ESA, sunt de a avea studii superioare, un masterat într-un domeniu tehnic, parametrii medicali în niște limite înalte, stabilitate psihică și motivație pentru ce urmează să faci, și, desigur, rezistență fizică. Există limite de greutate, de înălțime și de vârstă. Treci prin numeroase teste, interviuri și, în final, sunt aleși cei mai performanți. Acum condițiile s-au mai rafinat puțin. Se preferă tineri cu duble sau multiple specialități, cu activități de cercetare într-un domeniu științific, dacă este posibil, obligatoriu vorbitori performanți de limbă engleză.
Care era sarcina misiunii Soyuz 40 din cadrul programului spațial Intercosmos?
Programul Intercosmos era un program civil de cercetare a spațiului cosmic, deși cei mai mulți angrenați în pregătire erau militari, iar în vremea aceea și Orășelul Stelar de lângă Moscova, în care am efectuat toată pregătirea de specialitate, era organizat ca unitate militară. Aceasta, în primul rând, pentru a asigura o anumită rigurozitate și disciplină în procesul de pregătire și de a beneficia de o anumită logistică, ușor de pus pe picioare și de întreținut într-un sistem militar. Partea științifică, elaborarea experimentelor și construirea echipamentelor pentru efectuarea lor erau asigurate de instituții de cercetare civile. Practic, eu am efectuat în spațiul cosmic, la bordul complexului orbital Salyut 6, Soyuz 40, Soyuz T-4, 22 de experimente științifice din domeniul tehnologiilor cosmice, astrofizicii, studiului radiațiilor cosmice, medicinei și biologiei cosmice, psihologiei. Cea mai mare parte a acestor experimente au fost concepute și elaborate de specialiști români.
Sunteți singurul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic. De ce nu s-a mai repetat această performanță, domnule Prunariu?
Sunt singurul român care a ajuns în spațiul extraatmosferic, dar sper să nu mai rămân mult în această situație. Participarea unei țări ca România la zboruri cosmice pilotate implică întrunirea unor condiții de colaborare internațională, de colaborare economică, științifică și politică. Până în prezent, doar trei națiuni își permit să dețină și să exploateze infrastructură pentru lansat oameni în Cosmos: Federația Rusă, SUA și China.
Cu rușii am zburat în Cosmos în cadrul programului Intercosmos, care acum nu mai este activ. În baza unor înțelegeri guvernamentale sau a unor contracte private, rușii au lansat de-a lungul timpului, cu nave Soyuz, cosmonauți din toată lumea, inclusiv pe toți americanii care, între 2011 și 2020, nu au avut mijloace proprii de a lansa oameni în Cosmos. Americanii au lansat cu naveta spațială (…) astronauți din țări cu care aveau colaborări și în care aveau interese majore, dar niciunul din Europa de Est. China urmează să ofere în câțiva ani posibilitatea unor state și organizații internaționale, precum Agenția Spațială Europeană, de a trimite în Cosmos propriii specialiști la bordul navelor chinezești și al viitoarei stații spațiale chineze, care urmează să fie asamblată pe orbita circumterestră. (…)
România este mândră de tot ceea ce ați realizat și realizați în continuare, sunteți unul dintre cei mai prețioși ambasadori pe care îi are țara noastră în lume. Ce reprezintă România pentru dvs.?
Deși după zborul cosmic am devenit un cetățean al planetei Pământ, România este țara căreia îi aparțin, în care m-am născut, care m-a educat și format, care m-a trimis în Cosmos, pe care o reprezint în lume și căreia i-am fost, am rămas și îi voi rămâne devotat, cu toate greutățile și trădările unora prin care a trecut de-a lungul existenței ei.
Nu pot să nu amintesc de vorbele lui Nichita Stănescu de la acea vreme: „Mă uitam în ochii lui Prunariu și aproape nu realizam că ochii ăștia ai lui au văzut Pământul dinafară”. Familia dvs. cum v-a privit, de la acel moment? Ce v-a spus, așa, în confesiuni peste timp?
Când, fiind în liceu, le-am spus părinților că vreau să mă fac aviator, au făcut tot posibilul să mă convingă să renunț, pentru că, în înțelegerea lor, profesia aceasta era periculoasă. Apoi, și-ar fi dorit să fac facultatea în Brașov, unde era o universitate politehnică recunoscută, și să locuiesc acasă cu ei. Problema era că singura facultate de aviație era la București, așa că am rămas ferm pe poziții și am plecat la București.
Când, fiind student, am început să zbor la aeroclub ca pilot sportiv, nu le-am spus, ca să nu-i sperii. Au aflat mai târziu și nu au mai spus nimic. Atunci când am fost selecționat să urmez pregătirea de candidat cosmonaut, am venit acasă, la Brașov, și le-am spus cum s-a făcut selecția și pentru ce am optat. Mă așteptam la o reacție negativă din partea lor, știind cât de mult țin la mine și ce frică au de zbor. Tata nu a spus nimic. A luat doar la cunoștință. Am rămas însă surprins de reacția mamei. După ce s-a gândit puțin și a oftat, stând în fața mea și privindu-mă în ochi, mi-a spus: „Dorin dragă, dacă au nevoie de tine, du-te!”. M-a emoționat mult acest răspuns profund al ei, prin care și-a călcat pe inimă și a pus mai presus interesul național, dacă îi pot spune așa.
Cu soția a fost puțin diferit. Este ca și mine, inginer de aviație, a înțeles bine la ce mă angajez, așa că mi-a declarat întotdeauna că mă susține și așa a și făcut. Abia după zbor mi-a spus că nu a vrut să mă descurajeze și că, deși m-a susținut atât de mult, și-a dorit în sufletul ei să nu fiu eu acela care va zbura în Cosmos. Explicația a fost simplă. Știa din experiența altora ce înseamnă să devii persoană publică, atât de solicitată, atât de mult plecată de acasă, ea dorindu-și, de fapt, să ne petrecem cât mai mult timp în familie, să mă ocup, ca și până atunci, de casă, de ea și de copii. Am căutat ulterior să compensez pentru familie, cât am putut, aceste dezavantaje ale faptului că devenisem cine devenisem.
Copiii s-au raportat normal pentru contextul în care trăiam la fapta mea istorică. Cel mare, Cătălin, avea 5 ani, iar cel mic, Daniel, avea 3 ani. Trăind în Orășelul Stelar și mergând acolo la grădiniță împreună cu copiii altor cosmonauți, pentru ei plecarea tatălui în cosmos însemna că tata „a plecat în delegație” până în cosmos și că revine peste o săptămână. În fiecare seară (mi-a povestit ulterior soția), deși erau trimiși la culcare, veneau tiptil din dormitor lângă tocul ușii din sufragerie și așteptau știrile de la ora 10 seara să mai afle ce face tata în cosmos.
Se pare că tensiunea și emoțiile de acasă, în perioada zborului meu cosmic, au fost foarte mari. În timp ce eu, în Cosmos, am slăbit, datorită solicitărilor, doar 800 de grame, soția, acasă, a slăbit patru kilograme. Când am revenit de la Baikonur, familia și oficialii români și ruși ne-au așteptat la aerodromul militar care deservea și Orășelul Stelar. Revăzându-i, emoțiile mele au fost chiar mai mari decât atunci când am decolat în cosmos. După ce am dat un raport milităresc, formal, ambasadorului României, mi-am îmbrățișat familia și i-am luat pe băieți în brațe. Cătălin era destul de degajat, Daniel însă și-a încolăcit mâinile în jurul gâtului meu, nespunând nimic și fiind oarecum încruntat.
Apoi ne-am regrupat în mașini oficiale și am mers în orășelul în care locuiam și în care ne-am pregătit trei ani, unde ne așteptau locuitorii adunați pe străzi. După ce, conform tradiției, am depus flori la monumentul lui Gagarin, ne-am îndreptat spre o tribună de unde trebuia să adresăm câteva cuvinte celor care ne-au întâmpinat. Daniel, tot îmbufnat, a venit lângă mine la tribună, m-a prins de mână și nu mai voia să-mi dea drumul. I-am explicat că trebuie să meargă la mama, în fața tribunei, și să aștepte acolo până se termină partea oficială. El, nimic! Stătea lângă mine și mă strângea de mână. La un moment dat s-a uitat în sus la mine și m-a întrebat: „Tata, nu-i așa că nu o să mai pleci în cosmos?” Întrebarea lui m-a șocat. Abia atunci am înțeles prin ce trecuse cât am fost eu în cosmos și ce era, de fapt, în suflețelul lui.
După ce am revenit în România, ne-am mutat în București și am dat copiii la o grădiniță din zona în care locuiam. După ceva timp, educatoarea a vrut să aibă o discuție mai specială cu mine. Mi-a spus că fiii mei îi tot întreabă pe ceilalți copii când vor zbura tații lor în cosmos și se miră tare când ceilalți îi privesc ca pe niște ciudați. Ei trăiseră într-un mediu în care tații copiilor zburau în cosmos și li se părea foarte normal acest lucru. Mi-a luat puțin timp să le explic că aici, în România, lucrurile stau puțin altfel decât acolo de unde revenisem și unde tații copiilor zburau periodic în cosmos. După ce au înțeles că tatăl lor este unic în România, faptul că ei sunt fiii unei persoane unice le-a generat alte comportamente, pe care în timp a trebuit să le corectăm. Dar asta este altă poveste.
Cum simțiți această aniversare a zborului – a visului dvs. împlinit – privind la seara zilei de 14 mai 1981, într-o pledoarie către veșnicie?
În primii ani după zborul cosmic, când se apropia ziua în care decolasem, aveam aproape aceleași trăiri și emoții pe care le-am avut înaintea zborului propriu-zis. Apoi, încet-încet, acestea s-au estompat, dar nu au dispărut complet. Am stabilit un obicei (oare va deveni tradiție) ca, la fiecare 5 ani, să organizăm, cu susținerea Agenției Spațiale Române și a altor instituții publice și private, o serie de activități publice dedicate aniversării zborului meu cosmic, dar și marcării unor noi realizări ale României în domeniu.
La a 35-a aniversare am avut invitați 12 astronauți din 8 țări, cu care am organizat câteva activități publice de amploare, cu câteva mii de participanți. Am făcut toți prezentări ale experienței noastre cosmice, am prezentat filme de specialitate, lângă Biblioteca Națională au fost instalate telescoape la care părinți și copii stăteau la coadă să se uite la cer, ne-am fotografiat, am dat autografe. O manifestare organizată atunci de revista „Știință și Tehnică” a rămas tradițională după acea aniversare a zborului meu cosmic, și anume Astrofest, o sărbătoare publică anuală a științelor spațiale.
În timp am constatat, la început cu oarecare indignare, apoi cu tot mai multă resemnare, faptul că lumea uită evenimente și personalități, iar statul, impregnat de tot mai multe mediocrități, nu face nimic să păstreze în memoria oamenilor fapte demne de a fi reținute ca momente de referință în istoria țării, dar și ca elemente de argumentare a unor noi provocări pozitive pentru viitor. Eu pot reprezenta pentru elevi un element uman de referință în stimularea abordării de către ei a unor cariere în domeniul științelor și chiar al cosmonauticii.
Când apar în școli, elevii află cu uimire și încântare ce am realizat și ce mai realizează România în domeniul cosmic și, după o oră petrecută cu mine, cel puțin jumătate vor să se facă cosmonauți. Cei mai mulți nu vor ajunge acolo, dar vor tinde spre așa ceva și vor îmbrățișa cariere provocatoare. În manualele de școală am întâlnit două referințe de câte o propoziție raportate la realizarea mea cosmică, una într-un manual de română, alta într-unul de geografie, total nesemnificative și scrise chiar cu erori. Copiii nu rețin astfel de referințe dacă nu sunt încadrate într-o lecție despre realizările științifice ale României și despre cercetarea și aplicațiile cosmice realizate la noi, alături de faptul că suntem al 11-lea stat din lume care a trimis un mesager propriu în spațiul cosmic, iar în lume, acum, toți cei care au zburat în cosmos, din toate perioadele de timp, sunt peste 600.
Odată m-a oprit o polițistă de la circulație să-mi verifice actele. Am întrebat-o de curiozitate dacă îi spune ceva numele meu și dacă a auzit că România are un cosmonaut. S-a uitat mirată la mine și mi-a spus că nu știe nimic, pentru că la Academia de Poliție nu a învățat așa ceva. Acesta era orizontul ei de cunoaștere. Desigur, nu acolo trebuia să învețe ceva despre mine.
Generația care a trăit în anii ’80 și a urmărit cu emoție zborul meu cosmic, și care se mai uită și la emisiuni de știință, își aduce aminte de mine, de euforia de atunci, mă mai recunoaște pe stradă. Generația care are sub 40 de ani nu a trăit evenimentul și, dacă nu învață ceva despre el la școală, greu de presupus că va ști ce înseamnă pentru o țară să aibă propriile activități cosmice, un cosmonaut propriu, un trecut, o istorie. Prin aceasta le sunt mult îngustate perspectivele pentru viitor. Nu e de mirare că, așa privind lucrurile, România a ajuns în coada Europei la bugetul acordat cercetării științifice, care este sub nivelul critic, în totală discordanță cu recomandările Uniunii Europene, și că lumea educată, cu adevărat educată, nu doar cu diplome, se subțiază tot mai mult.
Mai multe experimente sunt gândite în ideea că oamenii vor ajunge peste ani, cine știe câți, să locuiască și să muncească pe Marte. În același timp, realitatea ne contrazice. Să ne amintim că, în urmă cu peste 50 de ani, toată lumea visa, tot într-o euforie generală, la baze pe Lună, când de fapt nu a mai călcat nimeni pe acolo. Astăzi visăm la turism spațial, la colonizări pe alte planete.
Va fi posibil să atingem acest vis în următorii 50 de ani? Și, cel mai important, este pregătită omenirea să facă acest pas?
După succesul misiunilor Apollo, oamenii de știință erau pregătiți să îmbunătățească tehnologiile dezvoltate pentru Lună și să planifice zboruri spre Marte. Totul ar fi necesitat investiții imense. Deciziile legate de bani însă nu le iau oamenii de știință, ci politicienii, iar aceștia au prioritățile lor care nu sunt legate neapărat de cosmos. De multe ori ei folosesc activitățile cosmice ca element de senzație care să schimbe în lume imaginea țării lor. Aceasta a fost și menirea politică a programului Apollo. Astfel s-a ajuns ca baze permanente pe Lună încă să nu existe (deși noul program Artemis prefigurează și așa ceva), iar la zborul cu echipaje umane spre Marte deocamdată doar visăm.
Toate bune și frumoase și, mai mult ca sigur, înainte de 2040, primele echipaje umane vor fi ajuns pe Marte și vor începe construirea unor baze permanente în care vor trăi tot mai mulți oameni. Apare însă o problemă la care visătorii se gândesc cu grijă și caută cu mai mult sau mai puțin succes o rezolvare. După ce ai fost în Cosmos și ai suportat modificările din organismul uman produse de imponderabilitate, îți dai seama cât de fragil este omul și cât de vulnerabil este pe parcursul unui zbor cosmic de lungă durată.
Trecând peste faptul că stai într-o navă cosmică cu volum limitat și în imponderabilitate 7 luni până ajungi pe Marte (la fel și la întoarcerea pe Pământ), pe Marte nu este imponderabilitate, dar este o gravitație de 2,5 ori mai mică decât pe Pământ, mediul natural în care omul s-a format și trăiește. Fiind de 2,5 ori mai ușor, efortul pentru a-ți menține tonusul muscular și încărcarea pe oase și articulații, pentru a nu se decalcifia și demineraliza, este mare și permanent. Să nu mai vorbim de alte modificări care apar în circulația sanguină și în funcționarea organelor interne.
Pe Marte va trebui să trăiești permanent în incinte închise, cu atmosferă artificială, acoperite eventual cu un strat gros de sol pentru a te proteja atât de meteoriți, cât și de radiațiile cosmice mult mai intense decât la suprafața Terrei noastre.
La modul cel mai realist, după o activitate pe Marte de 2–3 ani, cu toate precauțiile luate pentru a menține sănătatea și robustețea corpului, echipajele umane vor reveni pe rând pe Pământ și vor fi înlocuite de alte echipaje noi. Pentru cei reveniți va dura o perioadă lungă până se vor readapta la condițiile terestre. Dacă se vor naște copii pe Marte și vor decide să locuiască permanent acolo, să ne așteptăm ca la maturitate să fie niște ființe mult diferite de noi. Vor avea poate 3–4 metri înălțime, vor avea un sistem muscular atrofiat, vor avea oase cu un oarecare grad de elasticitate și cu o rezistență mai scăzută la fracturi etc. Gândirea umană se va modifica, la fel sistemul de valori și de credințe.
Poate că, prin modificări genetice, omul se va putea adapta mai ușor condițiilor de pe altă planetă, dar este oare etic să acționăm asupra sistemului genetic uman? Oare suntem pregătiți să facem acest pas uriaș și să ne mutăm pe altă planetă?
Descoperirile din fizica cuantică, absolut fascinante, par să vină într-o relație tot mai strânsă cu Dumnezeu….
Ceea ce trebuie să înțelegem este faptul că natura, ființele, inclusiv omul, energiile cosmice, terestre, cele din jurul nostru reprezintă un tot unitar, extrem de complex, intercondiționat ca acțiuni, cauze și efecte. Oamenii s-au raportat la natură, desigur și la organismul uman, din două direcții diferite, care mult timp au părut inconciliabile, dar care, prin noi și noi descoperiri interdisciplinare, se dovedesc că își găsesc elemente comune și se apropie tot mai mult. Una este latura pe care o numim tradițional științifică, cu teoriile și legile ei, alta este latura spirituală.
Dumnezeu, în concepția mea, reprezintă o energie vitală universală, parte a căreia o purtăm ca ființe vii în organismul nostru.
Prin metode spirituale (credință, rugăciuni) putem armoniza acea energie vitală a noastră cu energia universală și putem realiza în organismul nostru modificări palpabile, pozitive, și uneori nu numai în organismul nostru, putem, la un nivel foarte înalt, chiar comunica prin intermediul ei. Omul, prin ruperea lui de natură deja de multe generații, prin urbanizarea excesivă, și-a pierdut multe dintre aceste calități și de multe ori nu numai că nu le conștientizează, dar chiar le neagă.
Nu avem încă instrumentele științifice adecvate care să poată determina fără echivoc interacțiunea organismului cu energia universală și care să explice atâtea lucruri uneori ciudate sau chiar miraculoase care se petrec cu mulți dintre noi.
Ce pot spune din proprie experiență este faptul că, în momentul în care mă aflam deja în nava cosmică, înainte de lansare, gândindu-mă la posibilele riscuri și situații speciale care pot apărea, aflându-mă oricum înaintea unui eveniment major și chiar radical din viața mea, am simțit ușor, pentru câteva secunde, cum sunt îmbrăcat parcă într-un clopot străveziu de energie care îmi transmitea direct în subconștient faptul că totul se va desfășura cu bine și voi reveni cu bine pe Pământ. Și așa a și fost!
Sursă foto: Arhiva personala Dumitru-Dorin Prunariu
