„Hristos a înviat” pe ulița copilăriei

Un articol de IRINA PREDA

Bunica Aglae află de la nepoata sa că se apropie vacanța de Paște, iar ea va fi din nou în casa mică din satul cu nume de floare. Ce bucurie va fi și în această sărbătoare, căci vor fi împreună și trebuie din timp să se gândească cum o vor petrece în cel mai productiv mod. Deja este Postul Învierii, iar preotul satului a anunțat când pot veni la sfânta Taină a Spovedaniei, după amiază. Trebuie să vorbească cu nora sa în ceea ce privește timpul Mariei pentru a o aduce și pe ea la Biserică. Este trecută de vârsta de 7 ani deja, iar pentru a primi Taina Împărtășaniei, este nevoie de a mărturisi nu păcatele, căci e prea mică pentru a le avea, ci greșelile ei nevinovate. A pregătit- o pentru asta încă din iarnă, de la Postul Crăciunului, când a ținut câteva zile, dar nu s-a împărtășit.

Zilele trec repede, primăvara este anotimpul muncilor agricole, iar elevii se apropie de sfârșitul unui alt modul. Maria deja are multe calificative în carnet și este momentul să i-l arate și bunicii. Sigur se va bucura, deoarece ea și un coleg sunt singurii cu Foarte bine pe linie. În primele zile de vacanță, părinții o vor duce într-o călătorie la Iași. I-au promis bunicii că o vor vedea pe Sfânta Cuv.Parascheva și ea nu știa această surpriză. Nu părăsise satul de ani buni, iar acum era cel mai bun moment. A se întâlni cu Preacuvioasa, cum îi spunea, e cel mai frumos cadou, iar pregătirile erau în toi, deși nu vor sta decât două zile.

Ziua cea mare a sosit, bagajele sunt așezate în portbagaj, iar cei patru sunt gata de plecare. Maria o strigă pe bunica, care se afla în genunchi la icoana Mântuitorului, cerându-i binecuvântarea călătoriei. Oamenii de la sat nu pleacă la drum dacă nu au binecuvântarea preotului, mai ales când este un pelerinaj spre cea care le ocrotește parohia. Fetița se așează lângă ea și o imită în rugă, ca apoi să o ajute să se ridice pentru a porni. Călătoria durează aproape 5 ore, cu opriri, cu luarea unei gustări, apoi din nou cu nerăbdare spre Iași. Ajung seara, la un hotel în centru capitalei Moldovei, special ca bunica să nu meargă prea mult pe jos până la Catedrala. Iașiul este frumos la ceas de seară, așa că se hotărăsc repede ca după cină să fie pe esplanada Catedralei. Aglomerația, căsuțele cu suveniruri, chipurile grăbite ale oamenilor o bulversează pe Tanti Aglae, care nu cunoștea orașul, o epuizează chiar. Curtea Bisericii este aproape goală, deoarece oamenii s-au îndreptat spre case, deci era lejer la racla Sfintei. Pășind pragul frumoasei și măreței catedrale, bunica era coplesită. Se închină la icoanele înalte, privea cupola cu Mântuitorul-Pantocrator, ce o binecuvânta , ca în dreapta să sesizeze baldachinul Preacuvioasei. Cum nu era lume, zăbovise mai mult la raclă, îngenunchia și rămase așa câteva minute. Era ea și Sfânta mult adorată! Maria știa că nu trebuie să întrebe, să deranjeze, zâmbind când bunica se ridică. Rugăciunea s-a înalțat, iar Sfânta Parascheva parca i-a zâmbit , încredințând-o că va fi bine. Veșmintele negre erau deja așezate în toată biserica, așa cum se obișnuiește în perioada Postului, ca o amintire a patimilor și Învierii Domnului.

S-au întors luni spre amiază, căci Tanti Aglae nu trebuia să lipsească la Deniile premergătoare Săptămânii Pătimirilor Mântuitorului, acestea aveau farmecul lor doar în Biserica ei natală, unde harul părintelui și al rugăciunilor lui îi învăluia pe enoriași. Această sărbătoare este aceeași peste tot, urmează același tipic, dar în satul ei de câmpie este aparte, este înălțător și haric. În satul tradiţional românesc, pregătirile pentru Sărbătorile Pascale vizează nu doar trupul, cât şi sufletul, prin ţinerea postului, rugăciune şi mersul la biserică. Este perioada care o emiționează cel mai mult, deoarece Fiul lui Dumnezeu a ales să Se sacrifice pe cruce pentru lume, pentru ea și păcatele ei. Dacă la Crăciun este bucurie, ca și la nașterea unui nou vlăstar al comunității, acum era trist, de doliu, așa a ales și ea să se îmbrace pentru această seară de Denie. Este puțină lume, căci e zi de lucru, dar și doi dacă se adună în numele Domnului, El va fi acolo cu ei. Aceste slujbe nu durează mult, dar sunt pline de înțelesuri, joia și vineri sunt mai pline bisericile, deoarece este momentul culminant al pătimirii lui Iisus. Bunica rămâne la final și vorbește cu preotul pentru a o aduce și pe Maria la Sfânta Taina a Spovedaniei. Au stabilit pentru a doua zi, fetița având deja mai mult de trei zile de post. Fetita are emoții, dar acceptă fără rețineri. Oare ce o va întreba părintele? Bunica i-a spus cum va decurge acest moment, în liniște, în sinceritate, dar mai ales în emoție, căci preotul devine un intermediar între ea și Dumnezeu, care, deși nu Îl vede, El este acolo. Și orele treceau și seara, cu o zi înainte venea. Bunica a deschis cartea de rugăciuni și i le-a citit pe cele de căință, premergătoare spovedaniei, deși se gândea că nepoata nu a făcut acele păcate. Maria asculta fără a întrerupe, ca la final să înțeleagă ca Tanti Aglae le citea mai ales pentru sufletul ei.

Spovedania a decurs lin și foarte sincer, copila urmând să primească Sfânta Împărtășanie în sâmbata mare. În Joia Mare (începe din seara zilei de miercuri, cu Denia de Miercuri seara) din Săptămâna Mare, cunoscută și cu numele Joia Patimilor, sunt pomenite 4 evenimente importante: Spălarea picioarelor ucenicilor de către Însuși Mântuitorul Hristos, Cina cea de Taină, când a avut loc instituirea tainei Sfintei Euharistii, Rugăciunea cu durere a Domnului din Grădina Ghetsimani și trădarea Domnului de către Iuda prin sărut. Maria trebuia să participe pentru a înțelege de ce și ea va primi Trupul și Sângele Domnului. Întoarse de la biserică, vor pregăti ouăle spre a le vopsi ziua următoare. Bunica nu le face decât roșii, nefolosind vopsele din comerț. Ea păstrează tradiția de la mama ei, un anume ritual pe care îl va oferi și nepoatei sale. Maria a aflat de la dna de religie semnificația culoarei roșu pe ouă, când o femeie a venit pe drumul spre Golgota cu un coș de ouă, pe care l-a așezat la picioarele pironite ale lui Iisus. Uitându-se la plăcuța de la capul Lui, a curs sânge din picioare, care s-a prelins pe ouă. De aceea, se înroșesc . Bunica s-a prefacut uimită și a subliniat din nou de ce nu vor avea alte culori. A pus apa într-un vas și a adăugat ceapă și sfeclă roșie care vor da culoarea sângelui în care ouăle se vor scalda din plin. “Cele mai vibrante nuanțe de roșu/ruginiu se obțin cu coji de ceapă, adăugând oțet pentru fixarea culorii și lăsându-le la fiert 8-10 minute,” a zis bunica, care urma rețeta încă din tinerețe.

Fiul ei a vorbit cu părintele pentru „a cumpăra” el anul acesta Paștele, o tradiție rurală care este continuată în ultimii ani de fiii satului. A tăiat bucățele de pâine, prescuri, care au deasupra semnul Sfintei Cruci, din aluat sau pâini coapte special pentru a deveni „Paști”, în capela Bisericii, alături de femeile ce ajută la bucătărie, iar preotul le-a sfințit înainte de otpustul Liturghiei sfântului Vasile cel Mare din Sâmbăta Paștilor, prin stropire cu vin curat și cu apă sfințită. Ele vor fi date după Sfânta Liturghie din Duminica Învierii. Mulți săteni primesc Sfânta Taina a Împărtășaniei în noaptea de sâmbătă spre duminică, înainte de a se așeza la masa pascală. Sunt dăruite în pahare de unică folosință sau în caserole inscripționate cu salutul pascal „Hristos a înviat”, „Adevărat a înviat” și cu icoana Sfintei Învieri. De asemenea, câte o părticică din aceste Paști se consumă dimineața, în toate zilele acestei sărbători, totdeauna pe nemâncate și în zilele Săptămânii Luminate, până la Duminica Tomii (prima după Paști). Pentru bucatele ce se binecuvintează după slujbă, Tanti Aglae a pregătit mielul ei din pască, obicei pe care îl ține cu sfințenie.

De cațiva ani, dorința preotului paroh este de a sărbători prima masă pascală în curtea bisericii, ca la hram, având enoriașii alături. Cum este o sărbătoare cu multe bunătăți, fiecare gospodină aduce de acasă din ale gurii, femeile ce ajută la bucătărie se implică si ele, gătind din contribuțiile financiare ale celor de departe. Este o masă a bucuriei, a socializării și a împărtășirii bucuriei depline. Nu sunt uitați nici cei nevoiași ai comunei, care primesc și ei pachete din cele ce s-au făcut sau donat bisericii.

Sâmbătă dimineața bunica și nepoata intră în biserică să primească Sfânta Taina a Împărtășanie, preotul venind de la bătrânii satului neputincioși care și ei îl așteaptă în această perioadă. Maria observă că nu mai este Crucea Mântuitorului în mijloc, așa cum a lăsat- o vineri seara la Prohod, unde a trecut pe sub Sfânta Masă cu imaginea Trupului îngropat a celui ce a luat asupra Sa păcatele noastre. Așa a aflat pentru ce se aduc florile cu număr par, participând la înmormantare, ca în noaptea aceasta să afle despre Învierea Lui. De asemenea, au dispărut și veșmintele negre de la iconostas, luându-le locul cele aurii, iar deasupra ușilor împărătești scriind cu litere de tipar vestea cea bună: „HRISTOS A INVIAT!” A venit la bătăile clopotului de la miezul nopții, a stat să primească lumina pascală și a mers cu mașina tatălui ei alaturi de bunica si mama pentru a duce Învierea moșilor și strămoșilor. Cimitirul era un rai luminos, fiecare mormânt având o candela la căpătâiul celui ce se odihnea de ani acolo și a cărui suflet îi tresărea la acest moment religios. Se crede că și sufletele celor răposați primesc vestea Învierii. Aceasta este o mărturie a faptului că cei adormiți nu sunt uitați, ci sunt considerați „adormiți întru Hristos”, așteptând învierea obștească. Văzându-și nepoata participând alături de ea la această sarbatoare, Tanti Aglae a mulțumit lui Dumnezeu și la mormântul soțului său, i-a marturisit acestuia că și el, dacă mai trăia, ar fi fost mândru de ea și de cât de frumos crește cu vârsta, dar și duhovnicește.

Așadar, povestea Mariei și a bunicii sale aduce în fața cititorului frumusețea „sărbătorii sărbătorilor”, Învierea Domnului, care, asemenea Nașterii Sale de la Crăciun, aduce oamenii unii lângă alții, gustând bucuria întâlnirii cu ceilalți, dar și cu Hristos Domnul păcii. De aceea Biserica cântă în noaptea Învierii: „Cu bucurie unul pre altul să ne îmbrățișăm: O, Paștile! Izbăvirea de întristare”.