Alegerea academicianului Marius Andruh în fruntea Academiei Române, în primăvara acestui an, a deschis o nouă etapă în istoria celei mai înalte instituții de consacrare științifică și culturală a României, într-un an cu valoare simbolică, în care Academia Română aniversează 160 de ani de la înființare.
Publicat în ediția nr. 12 a revistei „Ambasador pentru România”, interviul exclusiv cu președintele Academiei Române, Marius Andruh, urmărește marile întrebări pe care orice comunitate academică ajunge, mai devreme sau mai târziu, să și le adreseze. Cum se formează un cercetător? Prin ce se măsoară valoarea în universitate? De unde începe originalitatea unei descoperiri? Care este rostul cercetării fundamentale? Și ce misiune revine Academiei Române într-o epocă a accelerării tehnologice fără precedent?
Membru corespondent al Academiei Române din anul 2001 și membru titular din anul 2009, acad. Marius Andruh și-a consolidat, de-a lungul anilor, un parcurs de referință în cadrul celui mai înalt for de consacrare științifică și culturală din România, ocupând succesiv funcții de responsabilitate academică, de la președinția Secției de Științe Chimice și vicepreședinția Academiei Române până la conducerea instituției, preluată în aprilie 2026.
Format la Universitatea din București, doctor în chimie din 1988, cu stagii postdoctorale la Paris și Göttingen ca bursier al Fundației „Alexander von Humboldt”, Marius Andruh este unul dintre reprezentanții de referință ai chimiei românești contemporane. Cercetările sale în domeniul chimiei metalosupramoleculare, al magnetismului molecular și al ingineriei cristaline au contribuit la afirmarea cercetării românești în comunitatea științifică internațională.
Dincolo de formule și teorii, chimia se dezvăluie în această conversație și prin dimensiunea sa estetică. Marius Andruh surprinde apropierea dintre chimie, muzică și arhitectură, dintre structuri, echilibre și armonii, o perspectivă în care cercetarea se întâlnește cu sensibilitatea celui care caută frumusețea ascunsă a lumii moleculare.
În perspectiva lui Marius Andruh, viitorul Academiei Române se leagă de misiunea ei fundamentală, aceea de a rămâne un reper intelectual și moral. „Academia este și va rămâne un reper intelectual, moral și strategic”. Iar dincolo de mandat și de momentul istoric, dialogul revine la aceeași idee de fond, și anume că puterea unei țări se construiește prin puterea cunoașterii — „Nicio țară nu poate fi puternică fără o știință puternică”.
Publicăm integral în cele ce urmează interviul apărut în ediția tipărită nr. 12 a revistei „Ambasador pentru România”, ediție aniversară dedicată celor 160 de ani ai Academiei Române și împlinirii a 45 de ani de la zborul în cosmos al lui Dumitru-Dorin Prunariu.
Bun găsit, vă mulțumesc pentru prezență! Domnule profesor, v-ați născut în Smeeni, județul Buzău, într-o familie de profesori. Ați crescut, practic, într-un mediu în care respectul pentru carte era o valoare supremă. Dacă ar fi să alegeți doar una dintre amintirile fondatoare ale copilului Marius Andruh, ce ați alege?
Vă mulțumesc și eu pentru invitație! Sună frumos „amintiri fondatoare”… Trebuie să mă gândesc un pic. Poate fascinația pe care o avea asupra mea, pe la 4–5 ani, laboratorul de fizică și chimie al școlii din Smeeni (da, școala avea un astfel de laborator!). Părinții mei au fost cadre didactice și eram frecvent dus „la laborator”, să mi se facă „experimente”. Țin minte și acum primele experiențe cu pile electrice și becul care se aprindea (eram obsedat de lanterne) sau cu mașina electrostatică. Apoi, experiențele de chimie făcute în laboratorul școlii sau în curtea casei părintești, prin clasa a VII-a. Apărea pasiunea pentru chimie…
Aș vrea să fac o precizare: am cunoscut de-a lungul anilor copii care nu proveneau din familii de intelectuali și care au avut sau au cariere strălucite. Priviți în istoria științei și culturii și veți vedea câți copii de țărani au ajuns nume mari. Acesta este și motivul pentru care, atunci când Academia Română acordă burse pentru elevi merituoși, îi selectez întotdeauna pe cei care provin din familii cu venituri reduse, cu mulți copii sau din sate, pentru a-i ajuta să termine studiile liceale și apoi să meargă la facultate.
Ce rol a avut mediul în care ați crescut în formarea dumneavoastră ca viitor om de știință?
Enorm. Mama mea adunase o bibliotecă bogată, către care am fost dirijat de mic. În copilărie m-am apropiat de muzica clasică și, tot atunci, am dobândit o anumită disciplină în a mă pregăti pentru școală, pentru examene. De la părinții mei am moștenit pasiunea pentru activitatea didactică. Pasiunea pentru chimie s-a așezat în liceu, sub influența unui profesor extraordinar, exigent și drept, Cezar Dumbravă. Și domnia sa mi-a fost un model ca profesor.
De ce ați ales chimia anorganică? Ce v-a fascinat la această ramură a chimiei în anii studenției la Universitatea din București?
Inițial am fost atras de chimia organică, așa cum o fac cei mai mulți elevi de liceu. În facultate, începusem să lucrez într-un laborator de chimie organică, apoi am descoperit chimia coordinativă, care m-a cucerit definitiv, prin frumusețea moleculelor care rezultau din interacțiunea ionilor metalici cu substanțele organice. În timpul studenției eram atras de una dintre proprietățile acestor compuși, culoarea, și, de aici, interesul meu pentru spectroscopia electronică.
Cum au fost primii ani de activitate profesională? Cred că mai întâi ați fost la IPRS Băneasa și apoi la Institutul de Chimie Fizică. Cum a fost această perioadă de formare practică și științifică?
În primii trei ani, așa era regula atunci, am făcut un stagiu de trei ani „în producție”, la IPRS Băneasa, la vremea aceea o întreprindere care atrăgea unii dintre cei mai buni absolvenți de la Facultatea de Electronică a Politehnicii, excelenți profesioniști! Am rămas prieten cu ei până azi. Nu am fost deloc atras de fizica și chimia circuitelor integrate și a tranzistorilor. Visul meu era să lucrez la Facultate, să fac cercetare și să predau. Am fost dintotdeauna atras de profesorat, pe care l-am considerat o artă, și asta a rămas una din bucuriile mele până azi. În acea perioadă, accesul în universități pe post didactic era greu.
Dorința de a face cercetare în chimia coordinativă mi-am împlinit-o la Institutul de Chimie Fizică, într-un laborator în care lucrau colaboratori ai profesoarei mele, Acad. Maria Brezeanu. Am stat acolo doi ani, m-am simțit bine, am avut toată libertatea de a lucra ceea ce mă interesa, am lucrat mult. Atunci am descoperit un caz interesant de termocromism în chimia coordinativă (schimbarea culorii sub influența temperaturii). În 1984 m-am întors la Facultate, dar nu cu normă didactică, ci de cercetare. Atât s-a putut atunci și nu a fost ușor. Visul avea să mi se împlinească abia în 1988, când am devenit asistent. Eram fericit! Tot atunci mi-am susținut teza de doctorat.
Coordonarea tezei de doctorat de către Maria Brezeanu a avut un impact profund asupra carierei dumneavoastră. Doctoratul l-ați obținut în 1988 și a reprezentat un prag important. Ce temă v-a definit ca cercetător și ce provocări ați întâmpinat într-o perioadă deloc ușoară pentru cercetarea românească?
De la sfârșitul facultății și apoi la doctorat m-am interesat de molecule care conțin mai mulți ioni metalici (combinații complexe polinucleare). Prezența mai multor ioni metalici conduce la structuri și proprietăți interesante, domeniul fiind de interes și azi. La vremea respectivă eram departe de multe din tehnicile experimentale utilizate în laboratoarele occidentale. Lipsa instrumentelor de caracterizare fizico-chimică mi-a dezvoltat însă creativitatea și o intuiție chimică bună.
După doctorat și după cele două stagii postdoctorale mi-am ales drumul, tot în chimia complecșilor polinucleari, dar, de data aceasta, combinații care conțin cel puțin doi ioni metalici diferiți (complecși heterometalici), compuși care m-au atras dintotdeauna. Și tot la începutul anilor 1990 am devenit tot mai interesat de magnetismul molecular, domeniu în care complecșii heterometalici joacă un rol special.
Între timp, am dezvoltat, împreună cu doctoranzii și colaboratorii mei, o chimie bogată, constând în molecule magnetice construite din trei ioni metalici diferiți sau din doi ioni metalici diferiți și o moleculă organică radical (paramagnetică). Pe scurt, complecși cu trei purtători de spin (moment magnetic) diferiți. Sintezele sunt complexe, intrând în zona chimiei metalosupramoleculare, în care ionii metalici dirijează asamblarea arhitecturilor moleculare prin interacțiune selectivă cu moleculele organice.
Ați traversat, de-a lungul carierei, unele dintre cele mai prestigioase spații academice ale lumii, de la Paris și Göttingen, ca bursier Alexander von Humboldt, la universități de referință din Europa și America de Nord. Ce ați adus înapoi, dincolo de cunoaștere și performanță științifică, în amfiteatrele și laboratoarele Universității din București?
Am adus un mod de a construi o echipă, antrenând studenți entuziaști și dezvoltând o chimie modernă. De fapt, am clădit, pe o nouă bază, ceea ce visam atunci când mi-am început cariera științifică (1984). A fost greu la început (după ce m-am întors din Canada, în 1996): nu aveam substanțe, nu eram echipați cu aparatura strict necesară. Am supraviețuit prin colaborări internaționale. Apoi au venit primele granturi, din țară și din străinătate, și am început să ne echipăm. Azi, pentru chimia pe care o dezvoltăm, laboratoarele noastre sunt dotate ca oriunde în lume.
Continuăm domeniile vechi, am lansat altele noi. În momentul de față conduc Institutul de Chimie Organică și Supramoleculară „Costin D. Nenițescu” al Academiei Române.
Dar, spuneți-mi, care sunt principalele diferențe dintre mediul științific românesc și cel internațional și cum ar putea România să-și valorifice mai bine talentele?
Unele diferențe s-au estompat, altele persistă și fac rău, în primul rând universităților. Atunci când este vorba despre ocuparea unor posturi scoase la concurs, porțile universităților sunt cel mai frecvent închise celor care vin din străinătate sau care au studiat într-o altă universitate din țară. Circulația tinerilor după doctorat încă nu a devenit un lucru normal. Rostul stagiilor postdoctorale încă nu este bine înțeles. În universitățile occidentale, participarea la concursuri de intrare este condiționată de efectuarea a unul sau două postdoctorate.
Cercetarea, în universități sau institute de cercetare, este subfinanțată; nu există o predictibilitate a organizării competițiilor pentru granturi de cercetare. Încă nu se aplică în mod consecvent evaluarea cercetătorilor pe criterii de performanță și, mai ales, chiar dacă are loc o evaluare, ea nu are consecințe.
Anumite „sisteme” de evaluare neglijează intenționat performanța științifică, punând accentul pe activități administrative. Se insistă mult prea mult pe criterii cantitative, neglijând analiza calității cercetărilor, a originalității acestora, a semnificației rezultatelor lor pentru dezvoltarea unui domeniu. Trebuie să se înțeleagă faptul că factorii scientometrici reprezintă numai o parte a complexului proces de evaluare.
Nu vreau ca răspunsul la această întrebare să fie sumbru. Se întâmplă și multe lucruri bune în universitățile românești și în institutele de cercetare. Avem câteva centre puternice, bine echipate, care dezvoltă teme cu impact pe plan internațional, se publică în jurnale prestigioase, chiar dacă nu atât de mult cât ar fi necesar pentru a ne situa mai bine în ierarhiile internaționale.
Viitorul științei românești este asigurat de tineri talentați, atâția câți sunt. Am avut în ultimii ani, la Facultatea de Chimie, câțiva studenți excepționali.
Domeniile pe care le-ați dezvoltat (ne referim aici la chimia metalosupramoleculară, la magnetismul molecular, la materiale luminescente) sunt expresia cercetării fundamentale de vârf. Cum ați explica celor care ne citesc de ce aceste cercetări sunt atât de importante pentru viitor?
Noi facem cercetare fundamentală și primul criteriu la care aceasta trebuie să răspundă este dacă asigură progresul cunoașterii într-un anumit domeniu, dacă interesează comunitatea științifică internațională, dacă alții pot învăța ceva sau pot utiliza mai departe ceea ce am publicat.
Materialele pe care le sintetizăm noi, utilizând, de cele mai multe ori, strategii originale, fac parte din domeniul mai larg al magnetismului molecular. Cercetările în magnetismul molecular au o importanță fundamentală și pot duce la aplicații practice spectaculoase (stocare de date la nivel molecular, biți cuantici moleculari pentru computere cuantice).
De ceva vreme, ne interesăm de proprietățile optice, și anume luminescența moleculelor chirale care conțin unul sau mai mulți ioni metalici. Importanța acestor compuși în știința materialelor este foarte mare.
Apropo, cum apărăm „timpul” necesar cercetării, un timp deloc scurt, de vremuri, de nevoia tot mai acută ca lucrurile să se întâmple acum?
Nu am lucrat niciodată sub presiunea timpului. Sau, mai bine zis, am evitat să o fac. Am privit întotdeauna cercetarea ca pe un hobby. Sigur, proiectele de cercetare au anumite termene, care trebuie să fie respectate, doctoranzii au termene pentru finalizarea tezei. Uneori suntem în competiție cu alte laboratoare și trebuie să fim „rapizi”. Altfel spus, o anumită planificare a activităților este necesară.
Cu adevărat important este ca ceea ce publici să fie bine făcut, bine argumentat, indiferent cât timp ar necesita. Timpul meu înseamnă discuțiile cu doctoranzii și colaboratorii, interpretarea rezultatelor, redactarea articolelor, pregătirea proiectelor de cercetare, participarea la conferințe naționale și internaționale.
Partea cea mai plăcută o constituie discuțiile în grupuri mai mari sau mai mici de colaboratori, pentru a găsi soluții problemelor pe care trebuie să le rezolvăm.
Timpul nostru necesar cercetării trebuie apărat numai de prea multe sarcini (unele utile), pe care inevitabil le avem. Cred că am învățat să le împac pe toate…
Ați format studenți de elită și, în același timp, ați contribuit la manualele de chimie pentru gimnaziu și liceu, acolo unde începe, de fapt, întâlnirea cu știința. Ce credeți că trebuie să primească un copil, încă de la primele lecții de chimie, pentru a păși cu încredere pe drumul spre cunoaștere?
Toate manualele care se elaborează la noi, mai ales cele pentru gimnaziu, sunt „jucăușe” – este un lucru pe care autorii de manual l-au înțeles bine și știu să îl facă.
Problema cea mai importantă însă este modul în care conținutul științific este construit pentru a fi accesibil elevului. Grija cea mai mare pe care am avut-o, împreună cu colaboratoarele mele, la elaborarea manualelor de chimie pentru gimnaziu și, mai ales, la clasa a VII-a, când începe studiul chimiei, a fost să nu utilizăm nicio noțiune, niciun termen care să nu fie explicat elevului.
Explicația coerentă, clară, a fenomenelor este o condiție importantă pe care trebuie să o îndeplinească manualele de chimie (și nu numai de chimie). Exercițiile pe care le primesc elevii spre rezolvare trebuie nu numai să fixeze și să verifice cunoștințele, ci să fie și sursă de noi informații utile.
Manualele noastre sunt, cred, atractive pentru că leagă chimia de viața „de zi cu zi”, pentru că le explică elevilor unele fenomene prin descriere sau efectuare de experimente.
Experiența dumneavoastră îndelungată și atât de prețioasă în cadrul Olimpiadei Naționale de Chimie v-a oferit o perspectivă privilegiată asupra excelenței la generațiile ce vin din urmă. Și de aceea v-aș ruga să-mi spuneți, ce face diferența între un elev bun și un viitor cercetător de excepție?
Problema este mai complexă decât pare la prima vedere. Am întâlnit cercetători excepționali, în diferite domenii, care nu au avut rezultate remarcabile la olimpiadele naționale sau internaționale; am întâlnit participanți la olimpiadele internaționale care nu au continuat în cercetarea chimică și au ales alte profesii, de multe ori cu succes. Cum îmi place să spun adesea, important, pentru a fi fericit, este ca ceea ce faci să îți placă, să fie o bucurie zilnică.
Bineînțeles, există și categoria celor care au luat medalii la olimpiada internațională și care au un parcurs excepțional în cercetarea chimică. Mulți dintre aceștia, din noile generații, au rămas în străinătate. Nu toți.
În ultimii ani, unii dintre medaliații noștri la olimpiada internațională au ales să rămână în țară, continuând studiile în chimie. Îmi place să spun că, prin ei, dar și prin alți studenți buni, chimia românească are un viitor. Alții au ales drumul medicinei și sunt convins că pregătirea solidă pe care o au în chimie le este de folos.
Să revin la întrebarea dumneavoastră: diferența o face existența, sau nu, a calităților esențiale pentru un cercetător: curiozitatea, originalitatea gândirii, creativitatea.
Atenție: niciuna dintre aceste calități nu duce la medalii în competițiile naționale sau internaționale de chimie, unde primordiale sunt cunoștințele acumulate și utilizarea lor în rezolvarea de probleme. Elevii dobândesc astfel o bună înțelegere, deloc de neglijat, a diferitelor capitole din chimie. Desigur, această înțelegere a chimiei va sta la baza unei cariere în cercetare.
Și ce ar trebui să facă școala românească pentru a duce performanța olimpică către marea cercetare a lumii? Să ne amintim că academicieni precum Gheorghe Spacu, Ilie G. Murgulescu sau Costin D. Nenițescu au creat școli de cercetare remarcabile, lansând generații de cercetători cu contribuții esențiale.
Da, aici apare o condiție suplimentară față de cele de mai sus: asigurarea condițiilor de lucru, nu numai existența laboratoarelor bine echipate, ci și tematici moderne, evitarea cercetărilor incrementale, de rutină, un climat general bun pentru dezvoltare profesională.
Și încă ceva: încărcarea normelor didactice în învățământul superior nu este în măsură să stimuleze activitatea de cercetare.
Universitățile, institutele de cercetare, trebuie să promoveze numai pe aceia care au ceva de spus în dezvoltarea științei. Numai așa vom exista în peisajul științific internațional!
Apropo de relația ucenic–maestru, în discursul dumneavoastră de recepție de la Academia Română, cred că era anul 2014, vorbeați despre experiența uceniciei în artă și știință, dând exemple precum Leonardo da Vinci sau profesorul Costin Nenițescu, părintele chimiei organice românești. Cum considerați că această relație dintre maestru și ucenic poate fi cultivată astăzi, astfel încât tinerii cercetători să-și dezvolte propria cale, una originală? Este important să menționăm pentru cititori, înainte de a vă da din nou cuvântul, că tema discursului dumneavoastră de recepție în Academie a fost chiar „Originalitatea cercetătorului”.
Toți tinerii se formează pe lângă cineva. Important este ca maestrul să fie bun! Și tot important este ca ei să înțeleagă, să fie ajutați să înțeleagă, că progresul în știință provine din originalitatea tematicii, a strategiilor, a abordărilor, nu din continuarea, multiplicarea „pe orizontală” a domeniului maestrului.
Și încă ceva: deasupra tuturor surselor de progres al științei stă curiozitatea cercetătorului! Nu curiozitatea satisfăcută prin cărți și tratate, ci aceea care explorează necunoscutul. Toate competițiile pentru poziții în universități occidentale sau pentru granturi de cercetare cer ca cercetătorul să își dovedească independența și originalitatea.
Atenție! Căutarea originalității doar de dragul originalității poate deveni o activitate sterilă.
Care considerați că este misiunea fundamentală a acestei instituții într-o societate aflată într-o schimbare accelerată, marcată de inovație tehnologică și transformări sociale profunde?
Academia este și va rămâne un reper intelectual, moral și strategic, garantul, prin prestigiul membrilor săi, al continuității valorilor fundamentale ale artei și științei, ale culturii în general.
Academia Română este o instituție a societății și trebuie să joace, în continuare, un rol important în rezolvarea problemelor acesteia.
Din experiența dumneavoastră, cum vedeți Academia Română evoluând în anii următori pentru a-și extinde rolul de reper al excelenței științifice și culturale, inspirând și formând generațiile viitoare?
Prin rețeaua proprie de institute de cercetare, Academia va juca un rol tot mai important în progresul științific și tehnologic al țării. Cercetarea fundamentală este o componentă esențială a procesului de cunoaștere, consecințele ei, dacă este bine condusă, fiind la fel de importante ca acelea ale cercetării care urmărește aplicații practice. Componenta aplicativă va trebui să se dezvolte în continuare în institutele Academiei.
Institutele din zona științelor umaniste studiază și păstrează tot ceea ce ține de identitatea noastră (limbă, literatură, istorie, folclor). De aceea, le consider institute de importanță strategică națională, cărora trebuie să li se acorde atenția cuvenită.
Acestora li se adaugă institutele de cercetări economice, de ale căror contribuții ar trebui să țină seamă guvernanții. Cercetătorii din aceste institute nu se substituie politicienilor, dar pot oferi soluții și strategii pentru dezvoltarea României. Nicio țară nu poate fi puternică fără o știință puternică!
Privind dinspre cei 160 de ani ai Academiei Române către viitor, ce mesaj ați dori să fie auzit peste decenii de cei care îi vor continua misiunea?
Este mesajul pe care l-am primit și noi de la înaintași: apărarea și păstrarea valorilor culturii naționale, progresul cunoașterii.
Tot în acest an aniversăm 45 de ani de la zborul în cosmos al lui Dumitru-Dorin Prunariu, un moment de referință pentru România. Cum ați trăit atunci acel eveniment și cum era perceput, la acea vreme, de societate?
Terminasem facultatea și, ca pe orice tânăr, zborurile cosmice mă fascinau. Am trăit intens acel moment, îmi dovedea că, dacă vrei și lupți, visurile se pot împlini. De atunci, Dumitru Dorin Prunariu, membru de onoare al Academiei noastre, a devenit un simbol și un model pentru generații de tineri.
Și, tot de atunci, Dumitru Prunariu a intrat în galeria marilor personalități ale țării, alături de mari sportivi, oameni de știință și de cultură. Domnia sa este o personalitate extrem de activă și influentă în societatea noastră.
Dincolo de performanță și de contextul său istoric, zborul lui Dumitru-Dorin Prunariu a devenit un reper de încredere în capacitatea României de a participa la marile proiecte ale umanității. Ce credeți că ne obligă astăzi această reușită (ca instituții, ca școală, ca oameni de știință) și ce riscăm să pierdem dacă astfel de modele nu le dăm mai departe către generațiile ce vin?
Eu cred că, prin tinerii pe care îi avem, țara poate avea un viitor mare.
Am mai spus-o. Cu niște condiții însă: un învățământ care să îi atragă și să îi pregătească în ritmul dezvoltării științei și tehnologiei pe plan mondial și să le ofere condițiile pentru a-i determina să rămână în țară.
Deși la nivel declarativ stăm bine, încă nu am reușit să sprijinim revenirea tinerilor excepționali.
După un parcurs academic și științific de excepție, după decenii dedicate cunoașterii și formării de generații, aș vrea să îmi spuneți cum priviți astăzi lumea? Dincolo de formule și teorii, mai degrabă cu latura cea mai sensibilă a omului Marius Andruh?
Laturile mele sensibile au, toate, o componentă estetică, inclusiv chimia. Îmi plac analogiile dintre chimie și artă, chimie și arhitectură.
Iubesc muzica și, dincolo de plăcerea ascultatului, îmi place să analizez muzica așa cum analizez o moleculă… Muzicienii compun cu note, asociate sunetelor, chimiștii construiesc molecule cu „notele” lor, atomii.
La final, dacă ar fi să transmiteți un mesaj tinerilor care descoperă astăzi chimia (și cercetarea în general), care este valoarea fără de care nu se poate construi un destin științific autentic?
„Un destin științific autentic” nu se poate construi decât prin dragoste față de domeniul ales. Atunci când vă veți bucura de frumusețea moleculelor, a proprietăților acestora, a reacțiilor chimice, când veți observa ceea ce alții înainte nu au observat, când ceea ce descoperiți este util altora, atunci veți ști că ați devenit buni chimiști!
”Academia este și va rămâne un reper intelectual, moral și strategic, garantul, prin prestigiul membrilor săi, al continuității valorilor fundamentale ale artei și științei, ale culturii în general.”
Surse foto: Academia Română, Arhivă Marius Andruh, Arhivă ”Ambasador pentru România”
Notă editorială:
Interviul acordat de acad. Marius Andruh publicației „Ambasador pentru România” a fost realizat în luna martie 2026 de Cristiana P. Bota, fondatoarea și coordonatoarea publicației, și este publicat în ediția nr. 12.
© Revista „Ambasador pentru România” – toate drepturile rezervate.
Reproducerea integrală sau parțială a conținutului este permisă numai cu citarea explicită a sursei, menționarea publicației „Ambasador pentru România” și includerea unui link activ către articolul original.
Contact: redactie@roambasador.ro
