E sfârșit de iarnă la Mănăstirea Dervent. Dunărea pare că îngenunchează o clipă înainte de a se lăsa în brațele mării, domolită doar de timp și de rugăciune. Aerul poartă miros de pământ reavăn și de tămâie, iar liniștea are greutatea unei făgăduințe.
Îl regăsim pe monahul Efrem în rugăciune. Îl cerem să ne dăruiască un cuvânt de folos la început de post. Și ne vorbește cald, așa cum îi este sufletul Îl urmăm cu inima și îi ascultăm, smeriți, cuvintele, luându-le cu noi pe drumul spre Înviere.
Vă mai amintiți? El este bucătarul îngerilor de la Dervent. Și iconarul sfinților. În chilia sa, sfinții sunt vii. La fel și în bucătăria mănăstirii. Fierbe ciorbele cu atâta smerenie, încât oamenii vin din toate colțurile țării să se hrănească și să se vindece. Să se vindece de neiertări, de rătăciri și de abisuri lăuntrice. Vin flămânzi de pace, de liniște și de Dumnezeu.
Cei care trec pragul Mănăstirii Dervent, se umplu de ceva ce nu știu să numească. Poate este început de iertare. Poate este început de întoarcere. E ca și cum cineva le-ar deschide o ușă către cer.
Să ascultăm învățăturile monahului Efrem și să le luăm cu noi pe drumul spre Înviere. La capăt va fi lumină.
La finalul acestui articol puteți descoperi câteva imagini cu părintele Efrem și cu Mănăstirea Dervent, spre a întregi, prin chip și loc, duhul cuvintelor așezate aici.
Cuvântul părintelui Efrem la începutul Postului Mare:
”La început de Post Mare, vă adresez cu drag câteva gânduri. Sunt scrise din inimă și, mai întâi de toate, sunt scrise pentru mine însumi, ca să mă străduiesc să le împlinesc.
Prima săptămână a Postului Mare este ca o ușă grea de lemn vechi. Dacă o deschizi, scârțâie puțin… dar mai apoi te duce într-o încăpere plină de lumină. Biserica ne cheamă la o viață smerită și atentă. Nu la întristare, ci mai degrabă la trezvie luminoasă.
Postul Mare amintește de cele patruzeci de zile petrecute în pustie de Iisus Hristos, înainte de a începe propovăduirea. Dar, înaintea Lui, în Vechiul Testament, au postit patruzeci de zile și Moise, pe Muntele Sinai, când a primit Tablele Legii, și Ilie, mergând spre Horeb, în adierea subțire a prezenței lui Dumnezeu. Postul lor nu trebuie privit ca o performanță fizică, ci ca o pregătire pentru întâlnirea cu Domnul.
Mai târziu, în viața Bisericii, mulți sfinți au iubit această nevoință, de la Sfânta Maria Egipteanca, chip al pocăinței adânci, până la nevoitorii pustiei, care au înțeles că omul nu trăiește numai cu pâine.
Postul nu este o dietă de primăvară și nici un concurs de rezistență ascetică. Nu ținem post ca să ne admire colegii sau vecinii, nici ca să bifăm performanțe culinare fără ulei. Ținem post ca să ne subțiem mândria și să sporim iubirea.
Postul este pentru limpezirea sufletului, pentru reașezarea vieții, pentru a ne aminti cine suntem și ai Cui suntem. Ținem post pentru Dumnezeu, dar și pentru noi, ca să nu ne înghită zgomotul lumii. Îl ținem pentru aproapele, ca să-l putem vedea nu ca pe un rival, ci ca pe un frate.
Să nu uităm, dragi cititori ai revistei ”Ambasador pentru România”, postul de mâncare, fără postul limbii, este ca o candelă fără untdelemn. Ce folos să nu mănânci ulei, dacă „prăjești” pe fratele tău cu vorba? Ce folos să numeri zilele de post, dacă numeri și greșelile aproapelui? Postul adevărat înseamnă să ierți unde ți-a fost rănită inima, să taci unde ai putea răni, să iubești chiar și când nu ți se răspunde cu aceeași măsură.
În mănăstiri, rânduiala este aspră și frumoasă în același timp. În această perioadă, dezlegare la untdelemn este doar sâmbăta și duminica. Dar și acolo părinții spun limpede, mai bine puțină mâncare cu pace decât post aspru cu tulburare. Nu farfuria ne mântuiește, ci inima smerită.
Cu toții avem nevoie de răbdare. Cu toții avem nevoie de o vorbă bună. În familia dumneavoastră, această vorbă bună poate veni de la cei dragi, de la soț, de la soție, de la părinți sau de la copii. De multe ori, câteva cuvinte rostite cu blândețe pot stinge un foc care altfel ar arde zile întregi.
Să depășim momentele de tulburare cu înțelepciune și, de ce nu, cu sfatul duhovnicului, acolo unde „duhurile” se aprind și mândria vrea să aibă ultimul cuvânt. Nu este rușine să ceri sfat, rușine este să lași orgoliul să conducă.
Să ducem acest post cu hotărâre, dar și cu blândețe. Să postim de mâncare, dar mai ales de răutate. Să ne înfrânăm trupul, dar să dezlegăm iubirea.
Bucurați-vă de fiecare clipă ca de o treaptă spre Rai. Nu amânați împăcarea. Nu amânați iertarea. Viața este scurtă și, fără să ne întrebe, trece. Și atunci, la capătul celor patruzeci de zile, nu doar masa va fi îmbelșugată, ci și inima.
Vă doresc un post cu folos duhovnicesc, cu pace în casele dumneavoastră și cu lumină în inimă.”
