Actorul Mihai Mălaimare la interviurile Ambasador pentru România: Niciodată, cât am fost copil, nu am reușit să stau treaz în noaptea de Crăciun
Excelență Românii de Acasă

Actorul Mihai Mălaimare la interviurile Ambasador pentru România: Niciodată, cât am fost copil, nu am reușit să stau treaz în noaptea de Crăciun

Mihai Mălaimare este în primul rând actor, apoi fondator de teatru și regizor. Călătoria sa prin lume a început la Botoşani, pe 27 august 1950. Drumul său spre teatru s-a consolidat prin absolvirea cursurilor Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” în anul 1973. A fost şef de promoţie şi a primit repartiţie la Teatrul Naţional din Capitală. A jucat în spectacole ca „Richard al III- lea” de W. Shakespeare (1975), „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare (1984), „Cyrano de Bergerac”, de E. Rostand (1976), „Fata din Andros” de Terentiu (1977), „Romulus cel mare de Durenmatt”, (1977) „Alexandru Lăpuşneanu” de V. Stoenescu (1978), „Filumena Marturano” de Ed de Fillippo, „Mantaua” de Gogol, „Harap Alb” de Raducu Itcus, etc. A regizat si a scris scenariul pieselor „Actorul”, „Clovnii”.

Radioul și Televiziunea i-au fost, deopotrivă, ca a doua școală de teatru, una formidabilă, mai ales că totul se petrecea alături de cei mai însemnați actori ai acelor vremuri.

A studiat pantomima la Școala de Teatru „Jacques Lecoq” din Paris şi predă el însuşi lecţii de pantomimă, iar în 2010 a publicat lucrarea ”La început a fost gestul. Teatrul Masca”, scrisă împreuna cu soţia sa, Anca Florea.

În 1990, pe 24 mai, înfiinţa primul teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală, pe care l-a numit „Masca”, singurul cu acest profil din România. Fonda acest teatru alături de regizoarea Anca Florea, cea care avea să-i devina soție. O cunoscuse la IATC unde era profesor la clasa de Regie Teatru.

Mihai Mălaimare a avut un parcurs spectaculos până astăzi, când actorul şi teatrul său cu totul special formează un corp comun cu un statut de unicat în peisajul vieţii teatrale româneşti.

Cum arată azi teatrul de stradă din România? În primul rând nu mai este atât de abordabil pe cât era cândva. ”Nu mai poți juca unde vrei, e nevoie de aprobări peste aprobări”, spune actorul. ”Asistăm mai degrabă la divertisment mărunt, făcut în grabă de către niște oameni porniți să câștige bani și nu mânați de vreun concept, de vreo idee, de vreun crez. Teatrul de stradă este însă ceva cu totul special, un tip de artă pentru care mi-aș dori să fiu din nou tânăr”, constată el.

Actorul Mihai Mălaimare a iubit enorm ”Naționalul”. Credit foto: Zoltan Lorencz
Actorul Mihai Mălaimare a iubit enorm ”Naționalul”. Credit foto: Zoltan Lorencz

Invitat la interviurile ”Ambasador pentru România”, Mihai Mălaimare ne-a vorbit despre Botoșaniul copilăriei, despre sentimentul ”tăcutei vorbării” transmis de familie, despre oameni, stări și sentimente, despre teatru şi actor la trecut și prezent, despre dorințe și neîncrederi și despre România.

Cristiana P. Bota: Plângeţi vreodată de nostalgie, domnule Mălaimare? Vi s-a întamplat ca oameni, stări ori sentimente să capete, odată cu trecerea timpului, o greutate lăuntrică imposibil de descris?

Mihai Mălaimare: În general sunt un bocitor, mă emoționez din orice și nu mă jenez deloc să las o lacrimă să zburde. Sigur, sunt amintiri care-și măresc dimensiunea emoțională odată cu trecerea timpului. Scriam, de curând, o carte de amintiri din perioada studenției și am fost uluit să descopăr cât de puternice pot fi acestea, câtă cantitate de emoție conțin, cât de actuale par a fi.

Cristiana P. Bota: Lăsând deoparte vicisitudinile vremurilor, care a fost vârful de fericire, de frumusețe neasemuită a copilăriei?

Mihai Mălaimare: Aș putea scrie un roman despre aceste momente, cine știe, poate chiar o voi face, ele nu mi se arată selectiv, este un conglomerat de fapte, de întâmplări, de zâmbete și lacrimi. Aș putea încerca să selectez, dar fără a fi sigur că acea poveste este cea mai frumoasă din câte frumoase povești am trăit. Poate că are un farmec aparte faptul că niciodată, cât a durat copilăria noastră, nu am fost capabili să stăm treji în noaptea de Crăciun, pentru a-l prinde pe Moșul aducându-ne bradul, iar spre dimineață, când ne trezeam, dându-ne jos din pat ne răsfățam cu adierea crengilor de brad pe față și povestea mergea mai departe, la fel de frumoasă, la fel de misterioasă.

”Într-un fel, fac parte dintre oamenii care au realizat imediat că lucrurile s-au schimbat definitiv și că trebuie, neapărat, să decid ce fac cu viața mea. Eu am iubit enorm Naționalul, dar ceea ce s-a petrecut în chiar primele zile ale anului 1990 m-a lămurit că trebuie să pun punct, că trebuie să o iau de la capăt, cu orice risc. Să vezi că niște oameni complet lipsiți de valoare că își permit să-l înjure pe Beligan, cel mai mare actor român și chiar, cel mai mare director de teatru, să vezi, apoi, la IATC, că niște studenți nu tocmai valoroși devin vârfurile de lance ale așa-numetei înnoiri a sistemului de învățământ, a fost mult prea mult pentru mine. Se arăta a fi vremea lipsei de valoare, or eu nu puteam admite așa ceva. Trebuia să încerc să construiesc un alt fel de teatru și, împreună cu viitoarea mea soție, Anca Dana Florea am decis că este momentul să avem curaj”, ne-a mai spus maestrul.

 

 

Related posts

Interviu cu arhimandritul Arsenie Popa, fizicianul care conduce Mănăstirea Sihăstria: Dacă îl avem pe Dumnezeu, avem totul!

Cristiana P. Bota

Marian Drăgulescu, cel mai medaliat gimnast român, se alătură interviurilor ”Ambasador pentru România”

Cristiana P. Bota

Martha M. Mocanu – Interviu cu prima femeie Guvernator al Rotary România-Republica Moldova

Teodora Badescu

Lasă un comentariu

* Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și manipularea datelor dvs. de către acest site web.

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. Acept Citește mai mult