Ne-a părăsit un istoric al clipei. Revista ”Ambasador pentru România” își exprimă profundul regret pentru trecerea în eternitate a jurnalistului Şerban Cionoff (1946 – 2025), personalitate pregnantă a presei românești, un condei prețios pentru multe publicații de ținută și colaborator al revistei ”Ambasador pentru România”. Șerban Cionoff a semnat editorialul numărului 9 al revistei.
,,Ambasador pentru România”, acesta este şi rămâne un titlul de onoare, o misiune de gând şi faptă pentru noi, istoricii clipei din ţară şi de peste hotare. Cât reuşim să fim la înălţimea sa, nu noi vom decide. Esenţial este şi rămâne să năzuim şi să încercăm! (Fragment din în editorialul semnat de Șerban Cionoff în nr. 9 al revistei ”Ambasador pentru România”)
Absolvent al Facultății de filosofie, Universitatea București, gazetar de prestigiu, Șerban Cionoff va fi cu siguranță un model pentru generațiile de jurnaliști care vor veni. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Redăm mai jos editorialul integral semnat de Șerban Cionoff în numărul 9 al revistei ”Ambasador pentru România”.
ISTORICI AI CLIPEI ŞI AMBASADORI PENTRU ROMÂNIA
Când am primit invitaţia de a scrie în coloanele revistei ,,Ambasador pentru România” despre jurnalistul român ca ambasador al ţării mi-am pus întrebarea dacă şi în ce măsură un istoric al clipei, aşa cum ne-a definit condiţia neuitatul Cristian Popişteanu, poate să fie şi unul dintre cei care ocupă cel mai înalt rang în ierarhia consulară. Desigur, în prestigioasa galerie a ambasadorilor români există o seamă de personalităţi ale lumii jurnalistice, primul nume care îmi vine în minte fiind regretatul Neagu Udroiu. Ziarist cu o prodigioasă creaţie şi ambasador al României în Finlanda şi Estonia. Inedită experienţă diplomatică căreia i-a consacrat pagini memorabile în cartea sa ,,Zăpezi în miazănoapte”.
Mergând mai departe pe firul istoriei, am ajuns din nou la numele lui Cristian Popişteanu. Nume de referinţă în hronicul presei române, cel care, împreună cu alţi doi redutabili confraţi – Alexandru Ionescu şi Dumitru Tinu – s-a aflat în miezul fierbinte al dramaticelor evenimente din august 1968, când trupele a cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia şi au înăbuşit în sânge ,,Primăvara de la Praga”. Şi tot cei trei reporteri de front au transmis în Cehoslovacia curajosul şi fermul mesaj de solidaritate ale poporului român, dimpreună cu acea categorică desolidarizare cu acţiunea criminală ordonată de la Kremlin. Confirmând, în acest fel, calitatea de Aliat Rebel, pe care, în Tratatul de la Varşovia şi în CAER, România şi-a demonstrat-o prin Declaraţia din aprilie 1964, când şi-a afirmat echidistanţa în conflictul chinosovietic. Subiect extrem de tensionat care a fost amplu şi convingător dezvoltat în presa noastră scrisă şi audiovizuală. Aşa după cum, în aceeaşi tensionată primăvară a lui 1964, în coloanele presei româneşti şi la posturile naţionale de radio şi de televiziune, a fost analizată cu rigoare şi contrazis cu imbatabile argumente aşa numitul Plan Valev, în care ţării noastre i se impunea un loc marginal în arhitectura economică , implicit în cea politică, a aşa-numitului sistem mondial socialist. Textul de referinţă fiind cel semnat de eminentul economist Costin Murgescu, în care era susţinut şi promovat Interesul Naţional al României în conformitate cu potenţialul nostru economic real şi cu aspiraţiile legitime ale societăţii româneşti.
Istoria presei româneşti păstrează şi alte numeroase demersuri publicistice care au promovat şi au susţinut,argumentat şi cu obiectivitate, iniţiative politice şi diplomatice româneşti care s-au bucurat de o largă audienţă internaţională. Iniţiative dintre care- lucru absolut necesar să fie menţionat!- deloc puţine au fost cele care nu se aflau în consonanţă cu gândirea unică impusă de la nivelul centrului conducător unic de la Moscova. O substanţială demonstraţie inclusă în fapte avem în crestomaţia ,,România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece”, apărută sub egida Fundaţiei Europene Titulescu în coordonarea ambasadorului Nicolae Ecobescu, în care sunt reluate şi o seamă de intervenţii jurnalistice care îşi păstrează interesul şi actualitatea.
Foarte adevărat, dacă ne referim la demersurile mass media din ultimul sfert al veacului trecut, constatăm că, sub influenţa nefastă a cultului personalităţii consacrat lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, multe dintre acestea şiau pierdut calitatea de analize aplicate şi, cu puţine excepţii, au eşuat ca simple texte de propagandă. Ceea ce, însă, nu însemnă că trebuie să tratăm subiectul cu etichetări în bloc şi cu un negativism intolerant, adică să procedăm de aceeaşi manieră propagandistică, fie ea şi una cu o culoare politico-ideologică… la polul opus!
Foarte adevărat, este şi faptul că a existat şi în mediul jurnalistic al comunităţilor româneşti de peste hotare o susţinută activitate de comunicare cu românii de acasă, ale cărei coordonate erau, pe de o parte, critica politicilor regimului de la Bucureşti, în paralel cu combaterea narativelor propagandei partidului unic, în special a celor despre criza generală a capitalismului în statele din Europa Occidentală şi din Statele Unite ale Americii. De regulă, sunt menţionate emisiunile postului Europa Liberă, dar cred că este cazul să îl readucem în actualitate, în mod cu totul deosebit, pe Pamfil Şeicaru, a cărui profesiune de credinţă o regăsim exprimată în această mărturisire: ”Între 1918-1944 am fost, în chiar profesia mea de gazetar, părtaş la viaţa politică, în măsură să cunosc ceea ce se ascundea în spatele decorurilor”.
Revenind la tema acestor notaţii, aş lua în calcul şi faptul că o punere în relaţie a iniţiativelor diplomatice şi a celor jurnalistice poate să fie amendată invocând severa definiţie a lui Andre Gide: ”Numesc jurnalism tot ceea ce mă va interesa mâine mai puţin decât azi”. Deşi, dacă ne gândim că am întâlnit şi inconsistente activităţi care se pretind a ţine de sfera diplomaţiei dar, în realitate, nu au depăşit poziţia ghiocelului sfios, cred că le putem plasa în rândul celor care, cu siguranţă, ne vor interesa mâine mai puţin decât azi.
Cât priveşte foarte necesara corelaţie iniţiative diplomatice-iniţiative jurnalistice, pentru fiecare dintre aceste două rămâne perfect valabilă condiţia pe care G.Călinescu o impunea gazetăriei şi anume aceea de a prezenta idei esenţiale. Misiune esenţială care dă coordonatele unei conlucrări substanţiale, susţinute, între mediul diplomatic şi mediul jurnalistic. De aceea, putem şi trebuie să abordăm, nu numai la nivelul principiilor, ci, în primul rând, în cel al faptelor, acţiunile jurnalistice ca aparţinând sferei diplomaţiei culturale, beneficiind de din ce în ce mai multe dovezi pentru a susţine ideea. Mă refer,în mod deosebit, la valoroasa experienţă pe care a acumulat-o Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România prin comunicarea susţinută cu comunităţile de români de peste hotare şi cu publicaţiile pe care le editează. Primele exemple fiind aceste două reviste: ,,Români din Andalucia”, editată de Asociaţia Românilor din Andaluzia, al cărei mentor este Mircea T. Florescu şi ,,Lumină lină” (Gracios Light) editată de Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York în coordonarea lui Theodor Damian. Menţionare impusă de faptul că fiecare dintre aceste două publicaţii şi-a fixat ca obiectiv principal prezentarea documentată, corectă, neafectată de opţiuni politice sau religioase, despre românii din ţară şi de peste hotare şi, deloc în ultimul rând, demontarea unor scenarii mincinoase despre realităţile româneşti.
,,Ambasador pentru România”, acesta este şi rămâne un titlul de onoare, o misiune de gând şi faptă pentru noi, istoricii clipei din ţară şi de peste hotare. Cât reuşim să fim la înălţimea sa, nu noi vom decide. Esenţial este şi rămâne să năzuim şi să încercăm!
