Părintele Arsenie Papacioc este considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai credincioșilor ortodocși. Din anul 1976, Arsenie Papacioc a fost duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol, judetul Constanța.
I se spune „Pustnicul de la marginea marii” și este unul din cei mai iubiți calugari, asediat în timpul vieții la Mănăstirea Techirghiol de mulțimi de oameni care așteaptau să-l vadă și să-i asculte povețele.
„Pe părintele Arsenie Papacioc l-a binecuvântat Dumnezeu să trăiască în strălucita perioada interbelică, să-și asume atunci responsabilități administrative în cetatea țării. Prin suferință, cum spunea el, a fost trezit, prin cei 14 ani de închisoare. Înainte de venirea comuniștilor la putere și după așezarea acestora la cârma țării. (…) I-a cunoscut la Aiud pe Valeriu Gafencu, pe Ianolide, pe Vulcănescu, pe Nichifor Crainic, pe părintele Benedict, pe părintele Justin Pârvu și pe alții, asemenea că el. Dumnezeu i-a dăruit neamului românesc, pentru că să-l ajute pe acesta să trăiască clipe de adevăr.“ – din cuvântul I.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la înmormântarea părintelui Arsenie Papacioc.
noi primim forţă de la Dumnezeu
Vă prezentăm mai jos câteva fragmente din cuvintele de învățătură ale părintelui Arsenie Papacioc.
Se spune că omul este măsura a toate („Pantos antropos…”), dacă vă este cunoscută expresia rostită de filosoful grec Protagoras, cu aproximativ patru sute de ani înainte de Hristos. Dar, începând de când are dreptate acest lucru grozav, care mai târziu l-a inspirat şi pe Socrate, la câţiva ani după el? Începând din momentul existenţei pe pământ a Dumnezeului-Omul, sau Omul – Dumnezeu. Pentru că Iisus Hristos era Dumnezeu – Om şi atunci era Măsură a toate. Şi omul poate fi, dar după un anumit efort. El poate să fie Dumnezeu şi atunci este măsură a toate lucrurile, în lumea creştină trăitoare şi nu mă refer aici la viaţa din mănăstiri, sau la cei care trăiesc prin pustie, unde se vede bine această reţinere de la mâncarea de dulce. Nu putem intra în aceste amănunte, care sunt greu de spus şi nici nu este voie să spunem la ce se petrecea în celule, sau în pădure, în pustie. Eu am fost întrebat de foarte multe persoane, auzind că am avut o viaţă călugărească mai aspră cu puşcărie, cu lanţuri şi mai ales pustii, dacă s-au făcut minuni şi cu mine. Dar, eu vă spun şi dumneavoastră, acolo unde sunteţi, că s-au făcut foarte multe minuni cu fiecare dintre noi, ţinând cont de un lucru de o mare importanţă, acela că noi nu suntem decât tulpină în viţă. Deci, noi primim forţă de la Dumnezeu, Care ne-a creat nu numai pentru noi, ci şi pentru toată lumea. De aceea, dacă suferă cineva, să suferi şi tu împreună cu el. Că bine s-a zis că „tragedia întregii lumi trebuie plânsă, ca pe propriile tale greşeli”.
Acum ne întrebăm: cum se ştie? Cu siguranţă nu prin învăţat, nu prin comunicare numaidecât, ci prin trăire proprie. Aceasta este una din marile greşeli şi multe întrebări, care se pun şi se răspunde cu răspunsuri evazive, sau răspunsuri de acestea, nu suficient de mulţumitoare. Dacă eşti un om angajat, cu adevărat, să trăieşti pentru Hristos, eu acestea vă spun: marea noastră vină este că auzim multe, spunem multe şi rămânem tot la un stadiu de a mai întreba. Deşi să ştiţi că, a spus Mântuitorul marele adevăr: dacă întraţi în acel „L’Espirite de finesse”, cum zice francezul, „Spiritul de fineţe”, care este în noi, aţi vedea, ce valori grozave sunt în noi, chiar Dumnezeu Însuţi este în noi.
Frica este un păcat de moarte
M-a întrebat cineva: „Părinte, cum să facem să scăpăm de diavol?”. Şi i-am spus: „Dar ce ne facem fără diavol?”. Şi le-am dat un răspuns care a creat curiozitate. Dacă Dumnezeu, care a intrat după moarte în Iad şi a nimicit pe Satana, de ce i-a mai lăsat ceva putere? De ce nu l-a biruit de tot? De ce i-a mai lăsat vârful cozii, după cum zic Sfinţii Părinţi? Pentru că, dragii mei, el este un tolerat, el nu este o putere în sine. Aici este marea greşeală a oamenilor, că îl consideră o forţă, dar el este un tolerat. Dacă poate să se strecoare, acolo unde este lipsă de credinţă, acolo unde omul se teme, o face. Mi-a spus acum vreo două zile o fetiţă, că la moartea bunicului ei, atunci când era la priveghi, a intrat un pisoi în cameră şi s-a zis: „Uitaţi, acesta este strigoiul”. Vă daţi seama, cine putea să-i convingă de altceva? „Este strigoiul”. S-a auzit despre strigoi că înseamnă un fel de diavol, dar care, de fapt, nu există. Era un pisoi nevinovat. Deci, teama aceasta că diavolul, care este considerat o putere, aceasta a făcut să spunem că: „Frica este un păcat de moarte. Deci, nu vă temeţi. Puterea este la noi”. Daţi-vă seama că, fără de El nu putem face nimic şi El este cu noi, pentru că suntem mlădiţă în viţă. Diavolul nu este nimic, nu are nici o sursă de existenţă, ci numai cât îi îngăduie Dumnezeu să ispitească. Aşa că, stăm cu viaţa pe loc, pentru acest diavol? Ferească Dumnezeu!
viaţa este o continuă jertfire
Deci, este nevoie de puţină vitejie în toate cele ce sunt de făcut. Pocăinţa înseamnă să ştii să te smereşti; să ştii să te măsori; să ştii să te înregistrezi în tot ceea ce faci. Dacă te-ai spălat într-o parte, dar nu „te-ai înregistrat”, atunci nu „te-ai spălat” şi în cealaltă, unde poate este o nuanţă de sufocare, o nuanţă de miros al sufocării. Deci, trebuie să ştii de tine. De aceea spuneam că: „Unde erai atunci când nu erai în tine, cu tine?”. Pocăinţa este aceasta: gândul la Dumnezeu neapărat şi mai ales, dragii mei, să cunoaşteţi, să ştiţi cu orice chip că, nu suntem creaţi de Dumnezeu numai pentru noi, ci suntem creaţi pentru toată lumea, pentru întreaga creaţie. Vrei să vezi întâi Raiul? Lasă-l să fie văzut mai întâi de ceilalţi. Mântuind, mântuieşte-te. Altfel nu poţi, dacă nu ştii să jertfeşti. Pentru că, viaţa este o continuă jertfire. Şi concepţia despre mântuirea creştină, este jertfa. La fel cum există şi alte concepţii, aşa – zise de mântuire, ale diferitelor religii, care au ca scop să scape de suferinţă. Mântuitorul zice contrariul: „Nu tocmai prin suferinţă, scapi de alte suferinţe. Pentru că, dragii mei, Crucea a împuternicit pe Hristos să judece suferinţa. Minunile grozave pe care le-a făcut Iisus Hristos, de au stat şi istoria şi lumea şi veacurile şi creaţia, au stat înfrânte şi pe loc, dar nu au mântuint lumea. Învieri, vindecări şi nu se mai ştiu câte alte minuni, dar se ştie că au fost la nesfârşit, dar nu au mântuit lumea aceste lucruri.
